Cum poti scapa de gandurile de sinucidere prin hipnoza?
Auzim frecvent de oameni care au avut tentative de sinucidere, sau ca au astfel de ganduri. E un subiect foarte delicat, majoritatea psihoterapeutilor nu-si asuma un astfel de caz, le este teama sa nu agraveze situatia.
Si totusi sunt psihoterapeuti priceputi care pot sa rezolve foarte rapid un astfel de caz, chiar si fara sa pomeneasca despre sinucidere. Povestea de mai jos face parte din cazurile rezolvate de cel mai Milton Erickson, un psihiatru și psihoterapeut care a revolutionat hipnoza si modul in care se poate utiliza. Acesta este un caz in care a fost nevoie de o singura sedinta pentru a se vindeca complet o femeie cu planuri de sinucidere.
”În octombrie, 1956, am fost invitat să iau cuvântul la un congres naţional al psihiatrilor, pe tema hipnozei, la Spitalul de Stat Boston, din Boston.
Dr. L.Alex făcea parte din personalul spitalului şi era preşedintele comitetului de program. Când am sosit, m-a întrebat dacă doresc să fac şi o demonstraţie, pe lângă prelegerea pe care urma s-o ţin.
L-am întrebat pe cine vom folosi ca subiect şi mi-a răspuns “Pe cei din auditoriu”. Am zis “Asta nu mă satisface pe de-a-ntregul”. A zis “Atunci plimbă-te prin secţie şi găseşte pe cineva care crezi că te-ar satisface”.
M-am plimbat prin secţie până cănd am văzut două surori medicale vorbind. Am observat-o pe una dintre ele şi am notat totul referitor la comportamentul ei. După ce au terminat de vorbit, m-am dus la ea, m-am prezentat şi i-am zis că urma să ţin o prelegere despre hipnoză şi am întrebat-o dacă ar vrea să fie subiectul meu. Mi-a spus că nu ştia nimic despre hipnoză, că nu auzise şi nu văzuse nimic în legătură cu ea. I-am zis că era foarte bine fiindcă asta o făcea să fie un subiect şi mai bun.
A zis “Dacă credeţi că aş putea s-o fac, o voi face cu bucurie”. I-am mulţumit şi I-am zis “E o promisiune fermă” A zis Desigur”.
Apoi am plecat să-i zic dr-lui Alex despre sora medicală Betty, care urma să fie subiectul meu.
El a reacţionat foarte violent. A zis “N-o poţi folosi. E în terapie psihanalitică de doi ani. Are o depresie compesată”. (“depresie compensată” înseamnă că pacientul este într-o depresie puternică şi că s-a decis s-o continue. Indiferent cât de rău se simte, indiferent cât de nefericit este, îşi va face “treaba”.)
Dr. Alex a adăugat “Şi mai e şi suicidală. Deja şi-a donat bijuteriile personale. E orfană.Nu are fraţi, iar prietenele ei sunt celelalte surori medicale din spital. Şi-a donat proprietatea personală şi o bună parte din haine. Deaj şi-a depus demisia”. (Nu-mi amintesc data demisiei sale. Cred că era 20 octombrie, iar noi eram în 6 octombrie.) “După ce o să demisioneze, pe 20
octombrie, o să se sinucidă. N-o poţi folosi”.
Analistul, dr.Alex, tot personalul spitalului, toate surorile medicale au pledat împotriva folosirii lui Betty pe post de subiect. Am zis “Din păcate eu am acceptat promisiunea lui Betty şi i-am dat-o, în schimb pe-a mea. Dacă-mi schimb promisiunea şi n-o folosesc, fiind deprimată, s-ar putea s-o ia ca pe o ultima respingere şi să se sinucidă în seara asta, să nu mai aştepte până pe 20”. Eu m-am menţinut poziţii şi ei au cedat.
I-am spus lui Betty unde să se aşeze în sală. Mi-am ţinut prelegerea. Am recurs la diferite persoane din public ca să demonstrez cate ceva despre hipnoză, pe ici-colo – diferite fenomene.
Apoi am zis “Betty, ridică-te, te rog! Acum apropie-te încet de scenă. Continuă până ajungi în faţa mea. Nu merge nici prea rapid, nici prea rar, ci, cu fiecare pas pe care-l faci, intră mai adânc în transă”.
Când, în cele din urmă Betty a ajuns pe scenă, în faţa mea, intrase deja într-o transa hipnotică foarte, foarte profundă. Am întrebat-o “Unde eşti, Betty? A zis “Aici”. Eu am zis “Unde este
aici?” Ea a zis “ Cu dvs”. Am zis “Unde suntem?” A zis “Aici.” Am zis “Ce e acolo?” (Erickson arată către un public imaginar) A zis “nimic”. Cu alte cuvinte, dezvoltase o halucinaţie negativă faţă de tot ce-o înconjura. Eu eram singurul lucru vizibil pentru ea. Am făcut o demonstraţie de catalepsie şi de anestezie ”mănuşă ” (Erickson se ciupeşte de mână)
Apoi i-am spus lui Betty “Cred că ar fi plăcut dacă am merge să vizităm Boston Arboretum. Putem s-o facem foarte uşor”. Am dat explicaţii despre distorsiunea timpului – contratarea şi dilatarea timpului. Deci, i-am zis “Timpul s-a dilatat şi fiecare secundă este o zi”.
Aşadar, a halucinat faptul de a fi în arboretum cu mine. I-am arătat că plantele anuale erau pe moarte, din moment ce era octombrie. I-am arătat că frunzele îşi shimbă culorile, fiindcă
aşa se întâmplă în octombrie în Massachussetts. I-am arătat arbuştii, tufişurile şi i-am atras atenţia că fiecare arbust, fiecare tufiş, fiecare arbore avea frunza de o anumită formă.
I-am vorbit despre plantele perene care vor reveni la viaţă primăvara viitoare. Despre plantele anuale care vor fi plantate primăvara viitoare. Am vorbit despre arbori şi bobocii lor. Despre fructele pomilor. Despre seminţele fiecăruia şi despre cum păsările mănâncă fructele şi distribuie seminţele, iar seminţele, în condiţii favorabile, încolţesc, cresc şi devin un alt arbore. I-am vorbit în amănunt despre arboretum.
Apoi am sugerat că poate ne-ar plăcea să mergem la Grădina Zoologică din Boston. I-am explicat că ştiam că este acolo un pui de cangur şi să sperăm că nu e în marsupiul mamei ca să-l
putem vedea pe puiul de cangur. I-am explicat că puii de cangur sunt numiţi în Australia : “joey”. Când se nasc au vreo 2 cm şi jumătate lungime. Se caţără în punga mamei şi se lipesc de sfârc. Are loc o schimbare fizică în gura puiului de cangur şi nu mai poate da drumul sfârcului.
Şi aşa se hrăneşte şi se hrăneşte şi se hrăneşte şi creşte. Cred că petrece vreo trei luni în punga mamei înainte de a scoate capul afară. Ne-am uitat la canguri. Am văzut că puiul de cangur scosese capul din pungă. I-am privit pe tigri şi pe puii lor, pe lei şi pe puii lor, pe urşi, pe maimuţe, pe lupi, şi pe toate animalele.
Apoi ne-am dus la secţiunea de păsări şi am văzut toate păsările de-acolo. I-am vorbit despre migrarea păsărilor – cum rândunica-de-mare arctică petrece o scurtă vară în zona arctică şi apoi zboară către cel mai sudic punct al Americii de Sud – o călătorie de 16.000 de km.
Pasărea petrece perioada de iarnă la Pol şi face călătoria spre America de Sud cu ajutorul unui sistem de orientare pe care omul nu-l cunoaşte. Rândunica-de-mare şi alte păsări ştiu instinctiv cum să migreze mii de km fără busolă – un lucru pe care omul nu-l poate face.
Apoi ne-am întors la Spitalul de Stat şi am pus-o privească publicul şi să vorbească cu doctorul Alex. N-am trezit-o. Era încă în stare de transă. Am pus-o să vorbească despre acel
sentiment de greutate corporală, despre care amintea ieri Christine şi despre alte lucruri pe care persoanele din sală doreau să le cunoască. Ea le-a răspuns la toate întrebările. Apoi i-am sugerat că ar fi bine să coborâm pe stradă, până la Plaja Boston.
I-am spus că Plaja Boston era acolo cu mult înainte ca puritanii să se stabilească în Massachussetts. I-am vorbit despre cât de mult le plăcea indienilor. Despre cât de mult le plăcea primilor colonialişti. Despre faptul că astăzi plaja era un loc al plăcerii, aşa cum a fost timp de nenumărate generaţii – despre cum va fi un loc al plăcerii şi fericirii şi de-acum înainte.
Am pus-o să se uite la ocean, şi am făcut-o să-l vadă foarte liniştit, apoi să vadă valuri de furtună, enorme valuri de furtună şi din nou, oceanul liniştit. Am făcut-o să vadă fluxul şi refluxul. Pe urmă i-am sugerat să se întoarcă la Spitalul Municipal Boston.
Am mai demonstrat încă câteva lucruri referitoare la hipnoză şi apoi i-am mulţumit profund, în transă, fiindcă m-a ajutat atât de mult –fiindcă a i-a învăţat atât de multe lucruri pe cei din public. Am trezit-o şi i-am mulţumit din nou, apoi am trimis-o înapoi în secţia ei.
În ziua urătoare Betty n-a apărut la spital. Prietenii ei s-au alarmat. S-au dus la ea acasă. N-au găsit nici un bilet, nici un semn de Betty, nici o uniformă … doar haine obişnuite. În cele
din urmă, a fost chemată poliţia, dar corpul lui Betty n-a fost găsit nicăieri. Dispăruse complet iar eu şi doctorul Alex am fost consideraţi vinovaţi de sinuciderea ei.
Anul următor am o prelegere în Boston. Din nou am fost învinovăţit pentru sinuciderea ei. Şi eu şi doctorul Alex.
Cinci ani mai târziu aproape toţi uitaseră despre Betty, cu excepţia mea şi a doctorului Alex. Zece ani mai târziu, nici un cuvânt despre Betty. Şaisprezece ani mai târziu, în iulie 1972, am primit un telefon, din Florida. O voce de femeie a zis “Probabil nu vă amintiţi de mine, sunt Betty, sora medicală pe care a-ţi folosit-o ca subiect pentru demonstrarea hipnozei, în 1956, la Spitalul Municipal Boston. Astăzi m-am gândit că poate aţi vrea să ştiţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am zis “Ei, ba bine că nu!”. (râsete de grup)
A zis “După ce am părăsit spitalul, în acea seară am mers la Comisia Maritimă de Recrutare şi am cerut o înscriere imediată în Corpul Medical al Marinei. Mi-am făcut durata serviciului militar de două ori. Am fost lăsată la vatră în Florida. Mi-am găsit o slujbă într-un spital. Şi mi-a trecut prin cap astăzi că poate aţi vrea să aflaţi ce s-a întâmplat cu mine”. Am întrebat-o dacă îmi permite să-i povestesc aceste lucruri şi doctorului Alex. A zis “Cum doriţi. Mi-a indiferent”.
Ţinem de-atunci o corespondenţă activă.
Deci, atunci când am mers în arboretum şi am pus-o să halucineze acolo, despre ce vorbeam eu ? Despre tablouri de viaţă: viaţa aşa cum este azi; viaţa de mâine; înmugurire; fructe; seminţe; ‘amprenta’ diferită a fiecărei frunze de la fiecare plantă. Am mers la Zoo şi din nou, am discutat despre viaţă – viaţa tânără, viaţa matură, minunăţiile vieţii – tiparuri de migraţie. Şi-apoi am mers pe malul mării, unde nenumărate generaţii de până atunci găsiseră plăcere, unde nenumărate generaţii în viitor vor găsi plăcere şi unde generaţiile de azi îşi găsesc plăcerea. Şi misterele oceanului: migraţia balenelor; ţestoasele de mare; migraţia păsărilor; ceva ce omul nu poate înţelege dar care-l fascinează.
Am numit toate lucrurile pentru care merită să trăieşti. Şi nimeni, cu excepţia mea, nu ştia că fac psihoterapie. Au auzit tot ce-am spus, dar au crezut că făceam demonstraţia distorsiunii timpului, halucinării – vizuale şi auditive. Au crezut că demonstram fenomene hipnotice. Nu şi-au dat niciodată seama că făceam, în mod intenţionat, psihoterapie.
Aşadar, pacientul nu trebuie să ştie că ceea ce faci cu el este psihoterapie. Şi povestirea mai ilustrează faptul că terapeutul nu trebuie să cunoască cauza pentru care pacientul are nevoie de psihoterapie. Ştiam că este depresivă şi suicidară, dar asta nu era decât informaţie generală.”
Milton Erickson este unul din acei oameni care mi-a schimbat modul in care percep si practic hipnoza,