Un nou studiu explorează modul în care creierul răspunde la diferite forme de iubire, de la iubirea părintească la cea romantică, folosind tehnici avansate de imagistică. Cercetătorii au descoperit că iubirea pentru propriii copii generează cea mai intensă activitate cerebrală, în special în sistemul de recompensă.
Studiul arată, de asemenea, că iubirea pentru animale de companie și natură activează alte zone ale creierului în comparație cu iubirea interpersonală, proprietarii de animale prezentând răspunsuri neuronale unice. Aceste descoperiri oferă perspective asupra mecanismelor neuronale ale iubirii și ar putea influența intervențiile în domeniul sănătății mintale.
De retinut:
– Iubirea părintească declanșează cea mai puternică activare în sistemul de recompensă al creierului.
– Toate tipurile de iubire interpersonală implică zone de cogniție socială, dar cu intensități diferite.
– Activitatea cerebrală legată de iubirea pentru animale de companie poate indica dacă cineva este sau nu proprietar de animale.
Folosim cuvântul „iubire” într-o gamă uluitoare de contexte — de la adorarea sexuală la iubirea părintească sau iubirea pentru natură. Acum, o imagistică cerebrală mai cuprinzătoare ar putea clarifica de ce folosim același cuvânt pentru o colecție atât de diversă de experiențe umane.
„Îți vezi pentru prima dată copilul nou-născut. Bebelușul este moale, sănătos și voinic — cea mai mare minune a vieții tale. Simți iubire pentru micuț.”
Această afirmație a fost unul dintre multele scenarii simple prezentate celor cincizeci și cinci de părinți, care s-au descris ca fiind într-o relație de iubire. Cercetătorii de la Universitatea Aalto au utilizat imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a măsura activitatea cerebrală în timp ce subiecții se gândeau la scurte povești legate de șase tipuri diferite de iubire.
„Acum oferim o imagine mai cuprinzătoare a activității cerebrale asociate cu diferite tipuri de iubire decât cercetările anterioare,” spune Pärttyli Rinne, filosoful și cercetătorul care a coordonat studiul.
„Tiparul de activare al iubirii este generat în situații sociale în ganglionii bazali, în linia mediană a frunții, în precuneus și în joncțiunea temporoparietală, pe lateralele părții din spate a capului.”
Iubirea pentru propriii copii a generat cea mai intensă activitate cerebrală, urmată îndeaproape de iubirea romantică.
„În iubirea părintească, a existat o activare profundă în sistemul de recompensă al creierului, în zona striatum, în timp ce își imaginau iubirea, și acest lucru nu a fost observat la niciun alt tip de iubire,” spune Rinne. Iubirea pentru partenerii romantici, prieteni, străini, animale de companie și natură a fost, de asemenea, parte a studiului, care a fost publicat în revista *Cerebral Cortex* a Universității Oxford.
Potrivit cercetării, activitatea cerebrală este influențată nu doar de apropierea obiectului iubirii, ci și de faptul că este o ființă umană, o altă specie sau natura.
Nu este surprinzător că iubirea compasională pentru străini a fost mai puțin satisfăcătoare și a cauzat mai puțină activare cerebrală decât iubirea în relațiile apropiate. Între timp, iubirea pentru natură a activat sistemul de recompensă și zonele vizuale ale creierului, dar nu și zonele cerebrale legate de socializare.
**Proprietarii de animale identificabili prin activitatea cerebrală**
Cea mai mare surpriză pentru cercetători a fost că zonele cerebrale asociate cu iubirea între oameni au fost foarte similare, diferențele fiind în principal în intensitatea activării. Toate tipurile de iubire interpersonală au activat zone ale creierului asociate cu cogniția socială, în contrast cu iubirea pentru animale de companie sau natură — cu o excepție.
Răspunsurile cerebrale ale subiecților la o afirmație precum următoarea au dezvăluit, în medie, dacă își împart viața cu un prieten blănos:
„Ești acasă, lenevind pe canapea și pisica ta se apropie de tine. Pisica se cuibărește lângă tine și toarce somnoros. Îți iubești animalul de companie.”
„Când ne uităm la iubirea pentru animale de companie și la activitatea cerebrală asociată acesteia, zonele cerebrale asociate cu socialitatea dezvăluie statistic dacă persoana este sau nu proprietar de animale. În cazul proprietarilor de animale, aceste zone sunt mai activate decât la cei care nu au animale de companie,” spune Rinne.
Activările iubirii au fost controlate în studiu cu povești neutre în care se întâmpla foarte puțin. De exemplu, privitul pe geamul autobuzului sau periajul dinților cu gândul în altă parte. După ce au auzit interpretarea profesională a fiecărei „povești de iubire” realizată de un actor, participanților li s-a cerut să-și imagineze fiecare emoție timp de zece secunde.
Acesta nu este primul efort al lui Rinne și al echipei sale, care include cercetătorii Juha Lahnakoski, Heini Saarimäki, Mikke Tavast, Mikko Sams și Linda Henriksson, de a descoperi iubirea. Ei au realizat mai multe studii pentru a aprofunda cunoștințele noastre științifice despre emoțiile umane.
Grupul a lansat o cercetare care a cartografiat experiențele corporale ale iubirii la subiecți cu un an în urmă, studiul anterior legând, de asemenea, cele mai puternice experiențe fizice ale iubirii de relațiile interpersonale apropiate.
Nu numai că înțelegerea mecanismelor neuronale ale iubirii poate ghida discuțiile filozofice despre natura iubirii, conștiinței și conexiunii umane, dar cercetătorii speră, de asemenea, că munca lor va îmbunătăți intervențiile în sănătatea mintală în condiții precum tulburările de atașament, depresia sau problemele de relație.
