Majoritatea presupun ca o trauma pshologica din copilarie este doar un eveniment major cand s-a petrecut ceva grav: divortul parintilor, moartea cuiva apropiat, un abuz sexual, violenta fizica sau emotionala, un accident si multe altele de genul.
In anii de practica in cabinet mi-am dat seama ca pentru subconstientul nostru truama e putin diferita. Iar ceva aparent banal se poate constitui intr-o trauma. Uneori chiar si un eveniment ce il consideram cu ratiunea noastra a fi pozitiv poate fi perceput de subconstient a fi o trauma.
Vezi in povestea de mai jos o traumă reală ce a marcat o viața.
„Nu aveam voie sa aduc copii acasă. Mamei nu-i plăcea sa vină „străini” acasă la noi.
Nu știam atunci s-o întreb de ce doar prietenii mei erau „străini”. Cu siguranță nici ea nu se gândise la asta.
Într-o zi, când ambii părinți erau la serviciu și știam că vin acasă unul la ora 15.20 și celălalt la ora 16, am chemat la mine două fete, am rulat covorul din sufragerie și pe linoleumul rămas gol am turnat apă și șampon.
Am făcut cel mai original patinoar pe care l-am văzut vreodată!
Veselia îmi era umbrită doar de vigilența pe care totuși o păstram – o ureche mereu ciulită la eventualele zgomote de pe hol…
De altfel, când prietenele mele deveneau mai gălăgioase, mi se făcea foarte frică și țipam la ele să tacă.
Și, ca un făcut, la ora 13.10 am auzit cheia rotindu-se în yală.
Cu mintea de acum nu pot să realizez cum am reușit în cele câteva secunde cât îi ia unui om să descuie și să deschidă o ușă, să acopăr patinoarul improvizat cu covorul, să le bag pe prietenele mele în bucătărie, sa-mi văr tălpile clăbucite în papuci și să-mi iau o mină de om ridicat de pe scaunul de făcut teme…
Probabil că dacă mama ar fi fost mai atentă, ar fi observat că „e vopsit gardul” și că vocea mea de „mami, ai venit mai devreme!!!” numai de bucurie nu era gâtuită!
Dar mama nu prindea (atunci) astfel de subtilități…
Cu inima mai mică decât un purice, speram ca mama să meargă la baie. Baia era în fundul apartamentului, iar bucătăria fix lângă ușa de la intrare.
Eram cu ochii pe ea ca pe butelie.
„I-o fi foame sau face pipi?”
Nu-mi dădeam seama atunci, dar știu acum că tot corpul meu era încordat. Pe dinăuntru; pe dinafară aveam nevoie să mă mișc și chiar să par relaxată.
Mama s-a dus la baie. Prietenele mele au zbughit-o afară pe ușă.
Hmm, acum e prima oară când mă întreb, ele ce-or fi simțit?…
M-am relaxat puțin.
Dar am stat cu teamă apoi multe zile să nu descopere mama ghețusul de sub covor, să nu alunece, să nu se ude la picioare, să nu… orice.
Apoi (într-un fel) a trecut.
Am uitat întâmplarea. (Mi-am reamintit-o mult mai târziu.)
Dar mulți ani, adult fiind (în acte!) nu am știut de ce trăiam un stres intens când veneau prietene la mine acasă; de ce înghețam când auzeam zgomote pe hol; de ce nu râdeam niciodată gălăgios, iar dacă o făceam, mi se făcea frică; de ce gâtul meu a rămas încordat ani de zile creând o voce pe care nu o recunoșteam ca fiind a mea și dese dureri și ragușeli.
Neconștientizat, stresul din poveștile noastre uitate rămâne în corp. Și generează atitudini și comportamente potrivite acelor povești dar împovărătoare și copleșitoare acum.
Încet-încet am reintrat în contact cu corpul meu și am început să-l eliberez…
E un proces care durează ani, poate o viață, dar fiacare senzație constientizată mă duce tot mai aproape de cine sunt eu.
#Simteviața!💃🏻„
De la Vistiana
